tos Site

Originea : Existã informatii care conduc la concluzia cã guleratii au fost adusi în Europa din India, de marinarii olandezi în cãlãtoriile lor întreprinse în secolul al XII-lea. Foarte repede acestia s-au rãspândit în Europa de Vest si Europa Centralã, fiind mentionati ca rasã distinctã mai bine de 400 de ani.

Rasa a evoluat însã în mod spectaculos abia dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, cunoscând transformãri semnificative ca înfãtisare. Denumirea cea mai rãspânditã a rasei este cea utilizatã de vorbitorii de limbã englezã "Jacobin Pigeon" dar poartã si alt nume precum: “Capucin” pentru vorbitorii de limbã francezã, este numit „Perückentaube” de germani si „Raadsher” de cãtre belgieni si olandezi.

Se pare cã denumirea „Jacobins Pigeons”, care s-ar putea traduce în limba românã „Porumbei Iacobini” îsi are originea în asemãnarea porumbeilor din aceastã rasã (asa cum arãtau pe vremuri) cu îmbrãcãmintea (sutane cu glugã) cãlugãrilor din ordinul iacobinilor.
Rasa mai este cunoscutã si sub denumirea Maria Stuart, denumire datã de simpatia cunoscutã a unei regine a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei faþã de aceastã rasã si care obisnuia sã facã schimb de porumbei cu nobilii englezi din acele vremuri. Numele reginei pasionatã de porumbei gulerati este Victoria, si a ocupat tronul între 1837-1901 si nu stiu cum se explicã denumirea din limba românã a rasei, fiind probabil o confuzie.

1. Impresia generalã si tinuta : Conform standardului, porumbelul ideal are un corp de dimensiuni medii si o tinutã a corpului verticalã, care îi dã un aer mândru, nobil. Principala trãsãturã care face un gulerat să fie frapant se datoreazã lungimii neobisnuite a penelor gâtului, care prin dispunerea lor alcãtuiesc o structurã mare, rotundã, ce-i ascund capul si gâtul.
Desigur sunt si alte aspecte importante din înfãtisarea unui porumbel gulerat dar tinuta si structura sunt cele douã aspecte esentiale care trebuie apreciate întâi.

Un crescător experimentat poate foarte uşor să judece valoarea unei păsări dintr-o privire, tocmai prin intermediul acestui criteriu.

Vorbind de un corp de dimensiuni medii, întelegem un corp care nu este prea mic (scurt) nici grosolan sau lat. Porumbeii cu un corp grosolan si scurt îsi pierd din farmec, deoarece mãrimea gulerului nu mai contrasteazã atât de puternic cu rafinamentul corpului si astfel porumbelul pare cã are un guler prea mic (scurt). Nici cea mai bunã perucã nu poate compensa un astfel de defect.
Pozitia corpului trebuie sã fie verticalã. Privind din profil un porumbel care corespunde cerintelor standardului, observãm cã picioarele sunt întinse la maximum, pieptul este puţin iesit în afarã iar gâtul întins si putin dat pe spate, astfel cã ochiul porumbelului se aflã pe aceeasi linie verticalã cu baza degetelor de la picioare. Porumbelul în pozitia de paradã fascineazã privitorul fãcându-l sã se desprindã cu greutate de colivia sau voliera în care acesta este expus. Tinuta mândrã, verticalã nu înseamnã cã  porumbelul se odihneşte pe coadă. 

Tinuta porumbelului depinde de o serie de factori în mare parte de naturã geneticã:
Corpul trebuie sã aiba o lungime suficientã pentru a da o notã de elegantã porumbelului si sã sustinã un gât cât mai lung, care este baza, suportul perucii. Corpul porumbelului si aripile trebuie sã fie subtiri pentru a crea un efect contrastant cât mai puternic între diametrul perucii si grosimea acestuia.
Un gulerat trebuie sã aibã gâtul cât mai lung, deoarece acesta este suportul perucii, care nu poate fi suficient de mare (ca diametru) când creste pe un gât scurt.

Picioarele trebuie sã fie prinse de partea ce mai din spate a corpului astfel încât, în tendinta fireascã de a-si mentine echilibrul, porumbelul sã aibã o poziþie verticalã si nu o poziþie obligã.
Picioarele trebuie sã fie ascunse pânã la degete de penajul pieptului, contribuind si mai mult la crearea imaginii unui corp vertical si lung.
Coama si lantul guleratului nu trebuie sã atârne pe spatele/pieptul acestuia, astfel încât peruca sã reprezinte doar o micã îngrosare a corpului, ci aceasta sã fie elementul superior, distinct al acestuia.

În afarã de calitãtile sus-precizate unii porumbei manifestã tendinta de a adopta o poziþie martialã, mândrã, de paradã, de fiecare datã când ne apropiem de ei, ascunzându-si capul în bogãtia penajului perucii, care capãtã astfel forma rotundã. Mentinerea acestei tinute diferã ca timp, de la exemplar la exemplar si are baze genetice. Unii porumbei nu au aceste însusiri si se ghemuiesc la pãmânt sau pur si simplu ne ignorã, chiar dacã îi atingem sau încercãm sã îi speriem.
Este o chestiune mai dificilã pentru un începãtor sã deosebeascã astfel de trãsãturi însã ele sunt însusiri esentiale pentru porumbeii gulerati de top.

2. Peruca : trebuie sã aibã un diametru cât mai mare (privitã din profil ) si sã fie suficient de deasã astfel încât în aceasta sã nu aparã goluri (spãrturi). Penele care o alcãtuiesc trebuie sã fie astfel dispuse încât sã-i confere o formã cât mai regulatã, cât mai netedã. Forma de ansamblu a perucii a suscitat multe discutii, dominând în general opinia cã aceasta trebuie sã fie perfect circularã. O perucã reusitã este alcãtuitã din pene destul de ferme (deci nu prea firoase) care se îmbinã atât de armonios încât alcãtuiesc o suprafatã netedã, circularã (ca o scoicã).

Desi pentru un ochi mai neexperimentat peruca pare a fi un întreg, crescãtorii deosebesc 3 pãrti componente ale acesteia: coama, lantul si gluga (sau pãlãria).

Punctul de plecare a celor mai multe pene din peruca porumbelului, situat pe partea lateralã a gâtului, poatã denumirea de rozetã. Din aceste puncte (se întelege cã fiecare porumbel are 2 rozete) penele cresc radiar formând elementele sus precizate. Rozetele (mai usor de observat la exemplarele rosii, indigo maro si galbene) sunt situate la aproximativ 1/3 de baza gâtului si 2/3 de punctul cel mai înalt al perucii si la distante egale fatã de pãrtile laterale ale acesteia. Cu cât însã este situatã mai sus cu atât mai bine este pentru imaginea de ansamblu a porumbelului. Rozetele trebuie sã fie rotunde iar penele care pleacã de aici trebuie sã fie corect dispuse. Rozetele nu reprezintă un criteriu care primeşte puncte în mod distinct la arbitrarea porumbeilor, dar analiza lor ne oferă indicii mai ales despre netezimea penelor ce alcătuiesc peruca, simetria elementelor ce o compun, etc.

O importantã deosebitã pentru perucã o are gluga. Desi se obisnuieste sã fie neglijatã, aceasta are o contribuţie însemnată în aspectul general al porumbelului. Gluga trebuie sã fie deasã si sã vinã cât mai mult în fatã, peste capul porumbelului, fãrã sã stea lipitã de capul acestuia. O glugã deasã si bine asezatã are cel putin 3 efecte care nu pot fi trecute cu vederea:

• în primul rând contribuie la crearea impresiei cã porumbelul este mai înalt si are o perucã cu un diametru mai mare
• în al doilea rând ea oferã o vizibilitate bunã porumbelului, tinând cele 2 pãrti ale lantului depãrtate în partea superioarã, împiedecându-le sã se uneascã
• şi nu în ultimul rând ascunde mai bine capul porumbelului, sporind si mai mult uimirea privitorului care încearcã sã-l descopere.

Coama trebuie sã fie cât mai deasã posibil. Coama porneste de la baza gâtului si creste în lungime atingând dimensiunea maximã în dreptul ochiului porumbelului, scãzând apoi în lungime si curbându-se cãtre partea superioarã, unde se contopeste perfect cu gluga. Coama, care trebuie sã fie destul de groasã (deasã) joacã un rol important în aspectul general al porumbelului. Crescãtorul trebuie sã acorde o atentie deosebitã fermitãtii penelor, altfel încât acestea sã nu atârne, coama sã nu prezinte spãrturi (goluri) si sã contribuie la forma generalã, rotundã a perucii. Un alt defect des intalnit al coamei este reprezentat de incrucisarea penelor care se intersecteaza si-i dau acessteia un aspect dezordonat, zburlit.

Penele care cresc de pe gât, spre în fatã, poartã denumirea de lanţ.
Lantul trebuie sã fie suficient de des, si de lungime egalã cu coama având cele 2 pãrti laterale dezvoltate simetric. Atunci când porumbelul este în pozitie de paradã, lantul trebuie sã se închidã, astfel cã în partea inferioarã cele 2 pãrti laterale trebuie sã fie lipite. Pãrtile superioare se depãrteazã treptat una de alta, oferind vizibilitate porumbelului printr-o deschizãturã sub formã unei inimi un pic alungită. Lantul trebuie sã contribuie la forma generalã (rotundã si netedã) a perucii.

3. Capul, ochii, ciocul : Capul trebuie sã fie rotunjit, cu o ceafã latã care sã sustinã o pãlãrie deasã si suficient de lungã. Ciocul trebuie sã fie de lungime medie, deschis la culoare. Ochii sunt albi (perla) la toate varietãtile de culoare. Genele trebuie sã fie deschise la culoare (alb-roz, alb-gri).

 
 4. Picioarele trebuie sã aibã dimensiuni medii si culoare rosie. Picioarele trebuie sã fie ascunse de penajul care creste pe pieptul porumbelului (in partea sa inferioara), pânã aproape de degete, contribuind astfel la crearea iluziei unui corp mai lung (înalt).

5. Gâtul, spatele aripile si coada.
Gâtul unui porumbel gulerat nu poate fi considerat niciodatã prea lung. El este baza de sustinere a întregii peruci si diametrul acesteia depinde hotãrâtor de lungimea gâtului. Asadar crescãtorii apreciazã un porumbel cu un gât cât mai lung, dar nu pentru el însusi ci pentru ceea ce poartã pe el.
Spatele guleratului trebuie sã fie cât mai îngust, putin scobit la mijloc, dacã îl privim din profil. Este de preferat ca acesta sã fie acoperit de remigele secundare.
Aripile trebuie sã atingã ca dimensiune vârful cozii, fiind purtate strâns lipite de corp, vârfurile odihnindu-se pe coadã fãrã sã se întretaie.
Coada lungã se ascute mult spre vârf, atingând lãtimea unei pene si jumãtate. Aripile purtate sub coada sau o coada prea lata sunt defecte destul de importante

7. Culoarea : sunt cunoscute cel putin 14 culori ale penajului la porumbeii gulerati: alb, negru, rosu, galben, albastru, gut, crem, indigo, pãmântiu (dun), maro, kite (castaniu), argintiu, allmond, andaluzian si câteva combinatii ale acestor culori cu albul (pestritii pe negru, pestritii pe galben, pe rosu, etc). Unele culori nu pot fi deosebite usor de un necunoscãtor, dar ele sunt importante pentru crescãtori deoarece acestea îi ajutã în procesul de îmbunãtãtire a calitãtii exemplarelor detinute în cazul în care acesta împerecheazã porumbei de culori diferite.
Trebuie retinute însusirile pe care trebuie sã le aibã culoarea pentru ca porumbeii sã fie apreciati:
în primul rând aceasta trebuie sã fie saturatã, de aceeasi intensitate pe toate penele, prezentând un luciu metalic mai ales în zona penelor ce alcãtuiesc peruca. Cel mai adesea se observã o pierdere a pigmentului la penele ce acoperã partea inferioarã a pieptului si abdomenului porumbelului si la remigele secundare, ceea ce trebuie evitat.

Precizare: în realitate sunt doar trei pigmenţi care determină culorile propriu-zise ale porumbeilor, dar prin intervenţia altor factori genetici noi vizualizăm mult mai multe nuanţe şi combinaţii, pe care le numim culori.

8. Desenul (marcajul culorii)
Modul în are sunt dispuse  penele colorate în raport cu cele albe pe diferitele pãrti ale corpului porumbelului gulerat reprezintã o altã trãsãturã distinctã si atractivã a rasei.
Cu exceptia albilor curati (la care toate penele sunt albe) penajul porumbeilor gulerati este dispus în raport cu culoarea astfel:

Capul , coada si remigele primare (primele 10 pene din aripi) sunt albe restul penajului fiind colorat. Pestritii prezintã acelasi desen (rãspândire a culorii), dar penele colorate ale corpului se intercaleazã cu cele albe în procente egale, pe toate suprafetele corpului. Cele mai frecvente defecte sunt: pe cap sau în coadã porumbelul are pene colorate, la pestritii penele colorate si cel albe nu sunt prezente în proportii egale.

Pentru o evidentã mai usoarã a exemplarelor din propria crescãtorie si cu scopul identificãrii corecte în cadrul expozitiilor, porumbeilor gulerati li se aplicã pe picior un inel din plastic cu mãrimea de 8 mm, pe care este înscris anul nasterii, un nr. de identificare si tara de origine. Inelul se aplicã la vârsta de 10 zile si nu se mai poate înlocui pânã la moartea porumbelului, decât dacã este tãiat/distrus.